Dorință de întâi iunie

Un fel de ”cine m-a făcut om mare” de întâi iunie. Pentru că toți, oricât de mari, mici sau enervant de comuni am fi, cu toții ascundem un copil sub zecile de piei pe care ni le-au adăugat anii și o serie de experiențe fastidioase cunoscute sub numele comun de ”maturizare”. Un copil vesel sau trist, frustrat sau răsfățat, interiorizat sau asertiv.

Dar, vorba povestitorului, hai mai bine despre copilărie să vorbim, că ea singură este veselă și nevinovată.

Starea de copil, starea de cocon învăluit într-un nor moale și cald de siguranță a fost cea care mi s-a potrivit mai mult decât toate celelalte stări care au urmat. Am anticipat încă de atunci că stratul acela etanș care-mi învelea protector creșterea ca un vălătuc de vată de zahăr era un mediu dintre cele mai prielnice. Iar toate celelalte straturi care urmau să mi se depună, în timp, peste creier și alte organe mai mult sau mai puțin vitale erau doar o încercare înconștientă și stângace de re-creere a unui univers de-acum ascuns în colțurile memoriei.

N-am fost niciodată un copil care să-și forțeze creșterea. N-am probat pantofii cu toc ai mamei și nici nu i-am încercat prematur fardurile. Am adorat să fiu copil și, dacă cineva - o zână, ceva - mi-ar fi îndeplinit o dorință, cred că aș fi ales să rămân în acea vârstă a miracolelor pentru totdeauna. Mai ales că, la acea vârstă, „totdeauna” nu avea dată de expirare. 

Ghinion, n-a venit nicio zână să-mi îndeplinească dorința. Am crescut, așadar, așa cum tinde să facă orice copil când îi rămân mici rochițele, ursuleții și candoarea. Mi-a rămas, însă, ca un reflex din ce în ce mai estompat, vocația de copil. O vocație pe care mi-am jurat atunci să n-o trădez niciodată și pe care, evident, am trădat-o de nenumărate ori. 

Nu știu exact unde e granița. Nu pot să identific un moment în care am zis ”gata, nu mai sunt copil, am crescut”. Poate că a fost primul ruj cumpărat? Poate primul sărut? Sau prima falsitate, prima disimulare, primul control conștient al impulsurilor? Oricum ar fi, am crescut grăbită să văd ce-i cu viața asta și m-am trezit prinsă pe nepregătite într-un iureș pe care nimic din experiența mea de copil nu l-a anticipat și pentru care nu m-a pregătit. 

Școli, examene, emoții, iubiri, mariaje, joburi, maternitate, planificări, agende, șefi, promovări, credite, termene limită, migrene, liste ”de făcut”, obiective, sarcini, eșecuri, trădări, convenții, zâmbete din colțurile buzelor crispate, strângeri de mână corecte, nopți albe, insomnii, pastile. 

Așa, și ce s-a ales de promisiunea de a nu uita? Am trădat-o. Evident.

N-am mai ieșit în stradă în ploaia de vară să sar în bălți și să-mi intre apa până la piele.

N-am mai fost în parc la miezul nopții să mă dau în leagăn.

Nu mi-am mai cumpărat o acadea de zeci de ani de zile. Are multe calorii. 

Am uitat cum e să te cațeri în copaci în luna iunie să culegi flori de tei din care să-ți faci iarna ceai cu miere.

Mi s-ar strepezi gura dacă aș mai mușca dintr-o corcodușă verde smulsă de pe-o creangă.

Salcia bătrână din fața blocului, unde mă cocoțam cu o carte și mă ascundeam să citesc după crengile ca niște liane din junglă a fost tăiată demult și locul e acum transformat într-o parcare din beton.

Desenele animate îmi crează brusc creșteri de tensiune. N-am văzut un episod cu Chip și Dale de când i i-am prezentat fiului meu, cu ani în urmă.

Am momente când strigătele copiilor care se joacă în parc sub geamul meu mă irită. Și închid geamul termopan soundproof. De siguranță, trag și perdelele. 

N-am mai spus spontan ”te iubesc”.

Am uitat cum se joacă elastic. Și am fost campioană odată.

La ștrand, mă poziționez departe de bazinul celor mici. Strigă tare și stropesc. Se joacă cu mingea și-mi pot deranja plaja. Aleargă bezmetic lângă cearșaful meu și plâng când se rătăcesc.

Ultima oară când am mâncat orez cu lapte și scorțișoară, am pus îndulcitor în loc de zahăr. Și m-am simțit teribil de prost oricum.

Când merg cu fiu-meu la filme pentru copii, dorm. De îndată ce se termină reclamele și până mă înghiontește puștache la final să mă întrebe dacă mi-a plăcut.

Prima ninsoare mă enervează. Trebuie să scot cizmele și toate străzile vor fi pline de mocirlă.

Când merg la mare, primul impuls e să mă arunc în patul confortabil din hotel și să dorm. Nicidecum să-mi vâr picioarele în apa mării și să mă întind pe linia unde se sparg valurile.

Nu merg cu bicicleta pentru că nu sunt piste, n-am echipament, ochi de pisică și oglindă retrovizoare.

Îi citesc mecanic lui puștache seara înainte de culcare fără să știu ce spun, în timp ce în minte îmi trec lucruri importante de oameni mari.

De ani de zile n-am mai mâncat înghețată până m-a durut burta. 

Nici cireșe. 

Și nici la urechi nu mi le pun - ce inepție. 

Fiu-meu nu mă mai cheamă afară să jucăm fotbal - ”Știu că n-ai chef”.

Și nici să construim oameni de zăpadă. ”Lasă, știu că ți-e frig”.

Mă întreb: fetița aia care jura cu mâna pe inimă că n-o să uite niciodată. Că va rămâne copil. Fetița aia, ce-ar spune despre mine? M-ar plăcea? Cred că m-ar saluta politicos și-ar fugi apoi rapid în salcia aceea bătrână să se ascundă. 

N-a venit nicio zână atunci, demult, să mă lase să rămân copil. Eh... am ridicat din umeri și-am crescut, ce era să fac. Acum, de întâi iunie, îmi doresc - dacă mai am dreptul - o scară lungă care să ajungă la toate sălciile din lumea asta.